bisericimedievaletargoviste.ro

Promovarea turistică a bisericilor medievale secolele XIV-XV din Târgoviște

Descriere

ISTORIC

Între vechile edificii de cult ale Târgoviștei, mult transformate de-a lungul secolelor, biserica purtând hramul „Tăierea capului Sf. Ioan Botezătorul”, căreia vechii săi enoriași îi spuneau, simplu, „Sf. Ionică”, reprezintă un monument deosebit de interesant. Este așezată în centrul orașului, foarte aproape de Curtea Domnească, dar și de mănăstirea Stelea, pe strada Justiției, veche arteră a Târgoviștei, cunoscută încă din secolul al XVII-lea drept Ulița Buzeștilor. Peste drum se află Muzeul Scriitorilor Dâmbovițeni, adăpostit în fosta locuință a scriitorului Ion Alexandru Brătescu-Voinești. Lângă muzeu e o casă mult mai veche, reconstruită de arhitectul Ion Mincu la începutul secolului al XX-lea. Fusese ridicată, pe la jumătatea secolului al XVII-lea, de către Constantin Cantacuzino Postelnicul, ajungând mai târziu în proprietatea boierilor Crețulești. Biserica, zugrăvită în alb și cu acoperiș de șindrilă, ascunsă privirii de o curte bine îngrijită și plină de verdeață, are mai degrabă un aspect rustic, fără a impresiona în mod deosebit prin dimensiuni ori prin decorațiuni elaborate.

Documentele descoperite până acum sunt relativ sărace în informații de natură a-i lămuri istoria. Mai multe cunoaștem din cercetările arheologice întreprinse în câteva etape pe parcursul deceniului al optulea al secolului trecut, cercetări ce au deslușit în parte evoluția în timp a acestui locaș.

Către sfârșitul veacului al XIV-lea ființa aici o biserică de lemn, înconjurată de un cimitir. Urmele acestei prime construcții, de proporții reduse (cca 8×4 m) au fost identificate în naosul bisericii actuale. Parțial afectată de un incendiu, probabil atunci când orașul a fost distrus de trupele lui Baiazid în anul 1394, în timpul conflictului cu Mircea cel Bătrân, a fost refăcută anterior anului 1431.

După acest an, pe același amplasament, a fost construită o biserică de zidărie. Ambele construcții erau probabil creații ale orășenilor, fie meșteșugari, fie negustori. Cât privește data ridicării acesteia, acesta ar putea fi cel mai târziu în prima jumătate a secolului al XV-lea, cu transformări de secol XVII. În această fază biserica avea dimensiunile de 12,70 x 7,50 m și era constituită doar din altar, naos și pronaos îngust, fără turle. Lăcașul avea o pardoseală din cărămizi hexagonale similară celei întâlnite la biserica Crețulescu, reconstruită pe temeliile uneia mai vechi între 1641-1643.

Intrarea, aflată pe latura de sud a pronaosului, era subliniată de un portal cu ancadrament din piatră, în arc frânt, cu o profilatură specifică goticului târziu, cu interesante corespondențe în arta transilvană de secol XV. Unii specialiști au avansat ipoteza preluării acestuia de la o biserică apropiată (posibil Geartoglu). Existent și astăzi, acest element de arhitectură prezintă o deosebită importanță în ceea ce privește evoluția portalurilor din Țara Românească.

În epoca brâncovenească, pe la începutul veacului al XVIII-lea, lăcașului i se aduc o serie de îmbunătățiri. Către vest este adăugat un pridvor deschis, pe stâlpi de zidărie, încununat de o turlă de proporții elegante. Tot acum este înlăturat la interior zidul vechi dintre pronaos și naos, fiind înlocuit cu trei arcade pe stâlpi, așezate spre vest, încăperea naosului fiind astfel lărgită. Din această perioadă avem și prima mențiune documentară (1711) din care aflăm că biserica aparținea boierilor Greceni, având, desigur, funcția de biserică de curte.

Alte reparații însemnate vor fi făcute la 1780, „fiind sfânta biserică pustie mai înainte” prin grija banului Ianache Hriscoscoleu, „caimacamul Craiovei”, grec dintr-o familie bizantină, îngropat la biserica Mihai-Vodă din București. Despre aceste reparații s-a aflat dintr-o însemnare făcută într-un Octoih de la 1774, aflat, la 1907, în patrimoniul bisericii. După cutremurul de la 1802, dărâmându-i-se bolțile și turla, a fost refăcută de Atanasie Carabulea. În fine, la 1860, o ultimă însemnată reparație o va face clucerul Nichita Formac, cel care se va ocupa, tot atunci, și de biserica Geartoglu.

După 1900 biserica va fi părăsită, ruinându-se treptat. Abia între anii 1972-1974 au fost demarate lucrările de restaurare, după un proiect întocmit de arh. Adrian Alessiu. Lucrările s-au încheiat abia în anul 1994, când a fost terminată și noua pictură, realizată de Victor Anghelin. Biserica este astăzi cunoscută drept capelă a studenților de la Facultatea de Teologie.

ARHITECTURA

ARHITECTURA EXTERIOARĂ

Volumul bisericii este simplu, dezvoltat pe axul longitudinal și acoperit în două ape, cu frântură, rotunjindu-se în partea estică la altar și păstrând o streașină largă, aparentă, la aceeași cotă. Din acest volum se ridică turla peste pridvor mai întâi sub formă pătratică, prevăzută cu o largă streașină, iar mai sus sub formă octogonală, acoperită de o formă piramidală, cu frântură evazată. Această turlă e prevăzută cu opt ferestre înalte, terminate în semicerc, însoțite de sprâncene în relief ce se adună formând colonete.

Biserica are fațadele plane, singura decorațiune constituind-o un brâu cu profilul în formă de tor, reluat ulterior și la pridvor, precum și la cornișa alcătuită din trei rânduri de cărămizi cu vârf (zimți). Sub această cornișă, la o anumită distanță, dar tot în registrul superior al fațadelor, se află un brâu ce perimetrează întreaga clădire. Fațada sudică prezintă două ferestre înalte, prevăzute cu arcade sprijinite pe coloane scurte cu capitel dreptunghiular în dreptul pridvorului, precum și portalul gotic târziu. Alte două ferestre dreptunghiulare dispuse într-o firidă semicirculară la partea superioară, încadrată de un chenar gros în relief, luminează naosul, completate de două ferestre scurte la altar. Fațada nordică nu are decât ferestrele pridvorului și alte două simetrice cu cele de sud dar mult simplificate. Fațada vestică, foarte interesantă, este dotată cu două puternice contraforturi dispuse lateral ce străjuiesc traveele centrale din care ușa principală și alte două ferestre sunt încheiate în semicerc. Contraforții au fost adăugați la 1860, cu ocazia reparațiilor făcute de Nichita Formac. Un brâu lat, puternic, pare să lege contraforturile și ferestrele la partea superioară. Brâul semicilindric ce decupează firida, cornișa zimțată și streașina evazată, frumos decorată la intrados, conferă pridvorului un farmec elegant și discret.

ARHITECTURA INTERIOARĂ

Biserica actuală prezintă un plan de tip sală, compartimentată în pronaos, naos și absida altarului, foarte puțin decroșată de formă poligonală în plan. Pridvorul, adăugat la începutul secolului XVIII, este cel mai spectaculos, fiind dotat cu două contraforturi puternice pe fațada vestică. Mărginit de nouă arcade înalte – câte două laterale și cinci pe latura de vest – este susținut de stâlpi din cărămidă cu secțiunea circulară. Acoperirea pridvorului este o cupolă centrală pe pandantivi încadrată de două bolți transversale în leagăn și prevăzute cu tiranți.

Cu prilejul reparațiilor din secolul al XVIII-lea, interiorul a fost recompartimentat, renunțându-se la vechiul zid plin dintre naos și pronaos. Acesta a fost înlocuit cu un zid străpuns de trei arcade pe stâlpi din cărămidă cu o formă și proporții asemănătoare celor ai pridvorului, plasat mai spre vest, în scopul alungirii încăperii naosului. Tot atunci a fost realizată și o tâmplă de zid, astăzi dispărută.

Astfel, nava bisericii a fost prelungită cu 3,5 m iar acest lucru este vizibil prin existența unor coloane în torsadă – din care una ieșită în interiorul navei pe peretele sudic – unite de un tirant.

Acoperirea naosului este realizată printr-o boltă cilindrică sprijinită pe pereții longitudinali, iar absida altarului este acoperită de o boltă sub formă de semicalotă sferică.

Urmele bisericuței de lemn din sec. XIV și a primei construcții de zid nu se află decât în săpătura arheologică. Biserica, a cărei primă mențiune documentară o aflăm la începutul sec. al XVIII-lea, este una mai curând brâncovenească decât de gotic târziu. Oricum, sub aspect stilistic edificiul este împărțit în două, jumătatea veche, simplă, aproape arhaică preluând elemente gotice din vechi biserici, iar pridvorul, elegant, deschis, aparține epocii brâncovenești, cu transformări ulterioare.

PICTURA

Din puținele știri documentare pe care le avem despre biserică știm că lăcașul a mai fost în trecut pictat, de cel puțin două ori. Dintr-o pisanie târzie, cea de la 1860, azi ștearsă, dar al cărei text ni s-a păstrat, aflăm că, la începutul secolului al XIX-lea, „dărâmându-se bolta, tâmpla și stricându-se toate cele din lăun(tru), de nu mai putia preotul să slujească sfânta liturghie, s-au dres, s-au zugrăvit și to(a)te noi s-au făcut de vistierul Atanasie Carabulea la leatul 1809, maiu 1-iu”. Așadar, avem confirmarea faptului că biserica a fost pictată (sau repictată) la 1809. O mai nouă pictură a înlocuit-o pe cea veche, fapt consemnat în aceeași pisanie: „Așa dar în zilele anului 1860 avg(ust) 15 m-am însărcinatu eu însumi clucer Nichită Formacu cu toate cheltuielile mele de am reparatu acestu sfântu lăcașu, atât to(a)te cele din lăuntru, cât și pe dinafară, zugrăviala toată din nou […] Zugravii Luca Luculescu, Hagi Avram.”

Din fericire, s-a mai păstrat și un rest din pictura anterioară, din veacul al XVIII-lea. Este vorba chiar de icoana hramului, zugrăvită într-o firidă așezată deasupra intrării în pridvor. Sf. Ioan Botezătorul e înfățișat aici în chip de înger, cu aripi, ținându-și în mâna stângă capul, așezat pe o tipsie, după îi ceruse odinioară Salomeea crudului rege Irod. El poartă o tunică de culoarea măslinei și o mantie cafenie – îmbrăcămintea pe care o purta în pustie. Cea mai veche reprezentare a Sf. Ioan Înaintemergătorul în acest mod o găsim în Serbia, la Mănăstirea Sf. Ahile, construită la sfârșitul veacului al XI-lea (1296) de Stefan Dragutin. Pe această valoroasă icoană se mai putea citi semnătura meșterilor Constantin și Ioan. Primul, cunoscut și sub numele de Constantinos „din Țara Românească” fusese pictorul de curte al lui Șerban Cantacuzino, pentru a cărui Doamnă, Maria, pictase biserica Doamnei din București, ridicată după 1683 pe un teren al Cantacuzinilor și ale cărei fresce s-au păstrat până astăzi. Același Constantin va mai picta și la Hurezi, și la Biserica Mare a Curții domnești din Târgoviște, și la biserica Buzinca, de pe strada Bărăției, din nordul orașului, la mănăstirea Dealu, dar și la Mitropolia Târgoviștei.

www.inforegio.ro

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.
Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro