bisericimedievaletargoviste.ro

Promovarea turistică a bisericilor medievale secolele XIV-XV din Târgoviște

Biserica Adormirea Maicii Domnului – Crețulescu

Vedere din sud-vest cu curtea.

ISTORIC

În zona de nord a orașului, aproape de ieșirea spre Pucioasa-Moroieni-Sinaia, în vechiul cartier Suseni, se află o frumoasă biserică cu o arhitectură ce prezintă un interes aparte. Este vorba de biserica Kretzulescu, aflată pe strada cu același nume, servind astăzi drept paraclis al Arhiepiscopiei Târgoviștei, al cărei sediu se află într-o clădire alăturată.

Cercetătorii bisericii, istorici și arheologi, nu au ajuns în prezent la un consens în ceea ce privește ctitorii sau cronologia exactă a bisericii, părerile fiind încă împărțite, chiar dacă de la ultimele cercetări a trecut mai bine de un deceniu. Lipsa unor documente care să ateste fără echivoc anul edificării lăcașului a fost parțial suplinită de cercetări arheologice desfășurate în trei etape succesive, în anii 2001 și 2002.

Descoperirile făcute cu această ocazie au evidențiat prezența, sub actuala biserică, a unui lăcaș mai vechi, din zid, ridicat la o dată ce nu a putut fi precizată cu exactitate. După unii cercetători, momentul construirii primei biserici s-ar situa undeva la cumpăna veacurilor al XIV-lea și al XV-lea (peste un mai vechi lăcaș din lemn), după alții la începutul veacului următor. Această din urmă ipoteză ar putea fi susținută de faptul că în interior nu au fost descoperite monede mai vechi de secolul al XVI-lea. Este așadar, posibil, ca edificiul, în prima etapă a existenței sale, să fi fost construit în cea de-a doua perioadă de înflorire a orașului, de la începutul veacului al XVI-lea, când Târgoviștea redevenise capitală a țării, iar marii boieri, dregători de rang înalt, își vor fi ridicat aici case și biserici de curte. De altfel, ceva mai la nord, însuși domnul țării, Neagoe vodă Basarab a ctitorit biserica Sf. Gheorghe, păstrată și astăzi, cu numeroase transformări. Către sfârșitul veacului amintit, biserica a fost distrusă de un incendiu puternic, probabil în timpul conflictului dintre Mihai Viteazul și Sinan Pașa, când orașul a suferit distrugeri însemnate. Aceeași soartă o va avea și un alt monument, vechea biserică catolică Sf. Maria, ce nu se va mai reface după această dată.

A doua etapă în existența bisericii Kretzulescu este consemnată în prima jumătate a secolului al XVII-lea, dată la care vechea biserică se afla în ruine de o bună bucată de vreme. Odată cu redobândirea calității de sediu principal al domniei, orașul cunoaște o nouă perioadă de prosperitate. Din nou, boierii își construiesc reședințe în preajma Curții domnești, cu precădere în zona aflată la nord de aceasta. Astfel, la 1639 slugerul Buzinca a construit, cu destinația de capelă de curte, biserica ce-i poartă numele, existentă și astăzi pe strada Bărăției. Ceva mai la nord, marele armaș Radu Vărzaru, ridica la rându-i, între 1645-1653 biserica ce-i va purta numele, demolată la 1900 (numele s-a transmis mai departe actualei străzi). În centrul orașului, la 1654, un alt boier de vază al vremii, Udriște Năsturel, a ridicat biserica Târgului, pe temeliile unui lăcaș mai vechi.

Într-o manieră similară și având probabil aceeași destinație, a fost ridicată și actuala biserică Kretzulescu, prin reconstrucția unui edificiu mai vechi. Unii cercetători au atribuit noua biserică marelui logofăt Radu Crețulescu, propunând o dată de construcție situată în intervalul dintre 1662 și 1680, însă lăcașul nu se aseamănă altor ctitorii ale acestuia (bunăoară biserica din Bărbulețu, 1662). După alții – aceasta fiind și ipoteza cea mai probabilă -, construcția noii biserici Kretzulescu s-a încheiat cel mai târziu între 1641-1643, ctitor fiind marele vornic Dragomir din Runcu și Plăviceni, care primise de la Matei Basarab, în anul 1636, un teren în acest loc. Potrivit relatării episcopului catolic Petru Deodato Bakšic, la 1640, an în care vizitează orașul, „un român” ridica aici o biserică nouă, pentru care „începuse să ia piatră și materiale” de la vechea biserică catolică Sf. Maria, ruinată, așa cum am arătat, în perioada respectivă. Ascultând plângerea sașilor, Matei Vodă a oprit distrugerea. Acest indiciu poate explica, de pildă, arhitectura bisericii, inspirată, la fel ca biserica Sf. Gheorghe din Câmpulung, din edificii de rit catolic, precum și prezența portalului gotic ce marchează trecerea dintre pronaos și naos. Ipoteza, încă neverificată documentar, a fost formulată de criticul de artă Pavel Chihaia.

Până la urmă biserica va ajunge în posesia lui Radu Crețulescu, prin căsătoria acestuia cu Preda, nepoată a lui Dragomir, decedat la 1652. De acum înainte, boierii Crețulești vor purta de grijă acestei ctitorii vreme de mai bine de două veacuri.

La jumătatea secolului al XVIII-lea, mai precis la 1757, sunt efectuate o serie de reparații, probabil de către marele logofăt Iordache Crețulescu, nepot al lui Radu, însurat cu Safta, una dintre fetele lui Constantin Brâncoveanu și ctitor, la 1722 al bisericii Crețulescu de la București. Posibil ca la aceste reparații să fi contribuit și Dima stegarul, al cărui nume apare pe un clopot dăruit bisericii la 1755 (Același „jupan Dima” reparase și biserica Sf. Gheorghe, la 1730).

Un veac mai târziu biserica este restaurată la inițiativa lui Ion Crețulescu (1806-1871), sprijinit de Nicolae Crețulescu (1812-1900), pe atunci prim ministru. Lucrările au fost încredințate arhitectului Luigi Ludovic Lipizer, pictura urmând a fi realizată de Gh. Tattarescu. Pisania, așadar târzie, pictată deasupra intrării, a fost zugrăvită tot atunci. De aici aflăm că biserica a fost „fondată de familia Kretzulescu la anul … (inscripția s-a șters), reparată întâi la anul 7265 (1757) […] Reparată iarăși, precum se vede, tot de familia Kretzulescu, în anul 1863, sept(embrie) 7”. Interesant de menționat este faptul că aceeași echipă de restauratori, Lipizer-Tattarescu, a renovat și biserica Kretzulescu din București, al cărei ctitor a fost pomenit anterior, într-un stil foarte asemănător.

Între anii 2001 – 2005 un complex program de restaurare, care a vizat atât renovarea și consolidarea bisericii monument, cât și amenajarea curții interioare, a conferit vechiului lăcaș aspectul actual.
Biserica poartă două hramuri: Sf. Antonie cel Mare și Adormirea Maicii Domnului.

ARHITECTURA

ARHITECTURA EXTERIOARĂ

Volumul bisericii e alcătuit din trei elemente majore. Volumul unitar, ce conține pronaosul, naosul și altarul, volumul pridvorului dispus transversal, dar mai jos și acoperit distinct și turla înaltă acoperită cu o cupolă cu lanternou. Primul volum amintit e străpuns către sud de cinci ferestre fantă – două mai alungite în dreptul pronaosului și alte trei, terminate în arc frânt, în dreptul naosului. Către nord sunt doar trei deschideri: două în zidul pronaosului, identice și dispuse simetric cu cele de la sud, și una singură, îngustă în dreptul naosului. Aceasta din urmă este similară cu cea practicată în axul altarului, a cărui absidă este decroșată. Cu prilejul ultimelor lucrări de restaurare, laturii sudice a altarului i s-a mai adăugat un volum, fiind astfel lărgit diaconiconul (veșmântarul).

Volumul pridvorului este mai scund, dispus transversal față de primul și surmontat de turla clopotniță de formă octogonală în plan, prevăzută cu o cupolă sub formă de clopot și încheiată cu un lanternou cu cruce. Pereții turlei sunt perforați de ferestre înalte terminate în semicerc și încadrate de reliefuri succesive în acolade și arc frânt ce se reunesc la colțuri, formând câte o colonetă. Acoperișul distinct al celor două volume, în patru ape, cu învelitoare de tablă, e decalat și prevăzut cu câte o cornișă cu intradosul aparent din lemn sculptat.

Sub cornișă se remarcă o friză decorativă în relief alcătuită din două șiruri de zimți marginali ce încadrează un registru major median de pătrate dispuse pieziș, adâncite, surmontat de un alt registru dantelat cu forme vegetale.

Biserica de secol XVII prezintă o serie de caracteristici ale goticului târziu, cu influențe transilvane. Restaurarea efectuată de arhitectul Lipizer la 1861 a adăugat edificiului o serie de elemente de factură neogotică.

ARHITECTURA INTERIOARĂ

Edificiul se dezvoltă după un plan sală, compartimentat în pronaos, naos și altar, la care se adaugă pridvorul. Acesta din urmă a fost construit inițial odată cu restul bisericii, fiind reconfigurat la 1861. Absida altarului, poligonală atât la exterior, cât și la interior, este acoperită cu o boltă semicilindrică ce se desface apoi în una umbelară, alcătuită din trei segmente sferice. Un astfel de tip de boltire mai poate fi întâlnit la bisericile Geartoglu (sec. XV) și Buzinca (1639).

Naosul este dreptunghiular, fiind acoperit cu o boltă semicilindrică dispusă longitudinal, întărită cu două arce dublouri. Un zid separă naosul de pronaos, odinioară având o singură intrare. Cu ocazia ultimelor restaurări, zidul a fost perforat de încă două intrări încheiate în arc semicircular la partea inferioară și două alungite și înguste dispuse lateral la partea superioară. Deosebit de interesant este portalul ce marchează trecerea dintre pronaos și naos. Element specific goticului tardiv, acesta este decorat cu baghete încrucișate ce pornesc de pe baze spiralate, terminate la partea superioară cu un arc în acoladă, deasupra căruia se află o cornișă cu motive din frunze de viță.

Pronaosul, de formă dreptunghiular-transversală e acoperit de un tavan ușor boltit în formă de leagăn. Pe cele două laturi scurte e prevăzut cu câte două ferestre înguste încheiate în semicerc.

Pridvorul, e un spațiu dreptunghiular, acoperit de o boltă alcătuită din două nervuri diagonale puternice ce stau în consolă pornind din colțurile spațiului și încheiate cu o cheie de boltă sub forma unui inel de aceeași dimensiune cu nervura. Perimetral bolta sprijină pe nervurile semicirculare ce decupează pereții. Astfel bolta rezultă din intersectarea a patru suprafețe tronconice. Cei patru pereți ai pridvorului sunt prevăzuți cu ferestre înalte terminate în arc frânt.

PICTURA

Cercetările arheologice întreprinse în anii 2001 și 2002 au evidențiat faptul că biserica a avut o pictură ce o precede pe cea actuală. Când anume va fi fost făcută nu se cunoaște, cert este că resturile sale au fost descoperite sub pardoseala de la 1861.

Actuala pictură aparține, așa cum am arătat, lui Gh. Tattarescu, care și-a dedicat o mare parte a activității sale artistice artei religioase. De altfel, primii pași pe calea picturii i-a făcut ajutându-l pe unchiul său, Nicolae Teodorescu, zugrav de biserici. Stilul pe care l-a creat poartă pecetea academismului italian, al cărui spirit și l-a însușit sub îndrumarea profesorilor săi. În perioada 1853-1892, cu ajutorul elevilor săi, a pictat, în aceeași manieră „academică” peste 50 de edificii de cult din toată țara.

Cu privire la caracterul de ansamblu al picturilor executate de Tattarescu la această biserică, se poate observa o radicală îndepărtare de la cutumele tradiției artei religioase medievale. „Pictura de la lăcașul Crețulescu – opina arhitectul Cristian Moisescu – se caracterizează printr-un desen corect, savant compus, dar rece, lipsit de expresivitate și spontaneitate.”

Nici tabloul votiv din pronaos, alături de alte portrete ale Crețuleștilor, zugrăvite tot aici, nu aduce lămuriri suplimentare cu privire la rolul avut de aceștia în ridicarea lăcașului. Membrii familiei sunt așezați greșit cronologic și nu li se indică corect nici funcțiile ocupate. De pildă Dragomir „Crețulescu”, ctitorul de la jumătatea celui de-al XVII-lea veac – în fapt neaparținând acestei familii – este trecut „vel logofăt” în loc de vornic.

www.inforegio.ro

Investim în viitorul tău! Proiect selectat în cadrul Programului Operaţional Regional şi cofinanţat de Uniunea Europeană prin Fondul European pentru Dezvoltare Regională.
Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a Uniunii Europene sau a Guvernului României.
Pentru informaţii detaliate despre celelalte programe cofinanţate de Uniunea Europeană, vă invităm să vizitaţi www.fonduri-ue.ro